Al doilea obictiv pe care am dorit sa il atingem in drum spre Bucuresti a fost capul Kaliakra. Vazusem ceva poze de pe la diversi prieteni dar nu ma asteptam sa fie atat de frumos acolo. Hai sa va povestesc.
Intre Kavarna bulgareasca si Mangalia romaneasca se afla un “tugui” de pamant care intra direct in mare ca o corabie. Am aflat ca acest loc este declarat rezervatie naturala pentru cormorani si delfini. Personal nu am vazut nici una dintre specii dar sigur trebuie sa fie pe acolo pe undeva. Undeva pe un camp se afla o cutiuta in care sta un nene care taie bilete de intrare. Platim noi vreo 3 leva si parcam masina langa un monument urias cu multe clopote. In zare vedem zidurile unei cetati antice.
Este o cetate traca peste care romanii si-au pus si ei amprenta. In ziua de azi ruinele se inalta albe si semete deasupra unui promontoriu vantos de o frumusete deosebita. Stancile galben-portocalii roase de valurile furioase si de vanturile sarate se itesc dintre flori galbene de rapita. Miros de salcam salbatic vine adus de vant si ne desfata simturile.
Undeva o gramada de cioburi ceramice din vremea tracilor sau poate a romanilor stau triste si nedorite de nimeni. Ne plimbam putin prin cetate si privim malurile abrupte gata sa se surpe cu noi. Iesim din cetate pe partea opusa si dam nas in nas cu o unitate militara si cu marele ei radar. Ne gandim ca asta e tot dar un nene care vinde obiecte facute din scoici ne indeamna sa continuam pe drumul pietruit in jos. Continuam si ramanem uimiti cand gasim niste asezari rupestre scobite in stanca. Oare cine a locuit aici?
Continuam sa coboram si undeva pe partea dreapta zarim o poarta cu bolta din piatra care aparent nu duce nicaieri ci strajuieste drumul care duce spre mare. O legenda a locului povesteste despre 40 de fecioare care au preferat sa isi lege parul una de alta si sa se arunce in mare de la aceasta poarta, pentru a nu fi capturate de armata otomana si vandute ca sclave la poarta sultanului.
O alta legenda vorbeste despre Lysimah, cel invins de regele Dromichete, care s-a inecat chiar aici impreuna cu intreaga lui flota in timpul unei furtuni cumplite.
Continuam sa coboram si ajungem la un restaurant foarte cochet prin care esti obligat sa treci daca vrei sa iti continui drumul.
Noi am continuat si am ajuns la o capela de unde se putea admira marea infinit de albastra. Toata aceasta plimbare ne-a facut o foame de lup asa ca ne-am intors la masina si am demarat spre ferma din Dalboca pentru a manca si noi din renumitele sale midii. Vezi cum a fost in povestea urmatoare!
