LEGENDELE HIPERBOREEI -3- Chilia Inteleptilor

Daca vrei sa ajungi si tu in aceste locuri magice fii cu ochii pe agentia de turism VIKINGUL SALTARET care organizeaza excursii inedite

Muntele sacru era invaluit de o ceata usoara si umeda atat de benefica plantelor de leac ce cresteau aici din abundenta. Un tanar cu par balai, invesmantat intr-o iie alba ca spuma laptelui peste care purta roba maronie a celor alesi, culegea, la ceas de roua, fire unduioase si verzi alaturi de maestrul sau. Demult, maestrul sau il ceruse de la parinti, pe vremea cand era doar un prunc. Multi ani trecusera de atunci si maestrul ii dezvaluise taine cum putini puteau sa primeasca. Putea sa comunice telepatic, putea sa zboare printre nori, stia tainele luptelor dar si ale vindecarii ranilor si alinarii durerilor, putea sa aduca ploaia si sa abata traznete dar mintea ii era blanda si curata precum ii era si spiritul. Cu o zi inainte plutise alaturi de maestru printre nori pana la poalele unui munte mare. Aici facura popas iar maestrul il convoca, printre flori binefacatoare si parfumate, pentru a-i comunica ceva foarte important. Destinul sau avea sa fie unul maret care sa il depaseasca pe al tuturor kapnobatailor ce existasera vreodata in Dacia. Cu o voce grava dar linistita maestrul ii spuse ca ceasul despartirii lor se apropie. El nu avea sa mai vada maretia elevului sau caci auzise chemarea adancurilor. Trupul sau urma sa ia calea subpamanteana iar spiritul sa se reincarneze in alt ucenic kapnobatai, pentru a transmite puterile si secretele mai departe. Pe el insa il astepta chemarea strabunilor Hiperboreeni. Povestile spuse de maestru de-a lungul anilor despre Hiperboreea i se pareau de domeniul fantasticului dar iata ca a sosit ceasul sa le desluseasca. Trebuia sa culeaga mai multe tulpini de Zerne pe care sa le arda intr-un loc de taina pentru a putea patrunde tainele Hiperboreei. In timp ce culegea plante de leac pe versantii muntelui sacru, vazu trupul maestrului care se mistui si se contopi cu ceata usoara. Plecase catre eternitate. Datoria sa pe acest pamant se incheiase.

Ramas singur intre flori, tanarul Zamloxe simti o briza usoara in pletele balaie. Tocmai cand atingea Zernea, planta miraculoasa ce putea vindeca orice boala, vantul incepu sa ii sopteasca pe la urechi. Nu departe de el, pe un colt de stanca, simti boarea rece a unei pesteri tainice unde numai pasarile isi aveau salas. Acolo era convocat de strabunii zei Hiperboreeni. Le auzea glasurile demult pierite si le simtea gandurile amestecandu-se cu ale sale. Apuca sa urce pe o poteca intunecoasa, printre brazi seculari, de unde il veghea Zana Iasca, pana ajunse la o intrare boltita cu aspect de mamut. Stia ca toate locurile tainice de initiere aveau cate un protector pietrificat din regnul animal la intrare dar nu se asteptase la un animal demult disparut precum mamutul. Era un semn al vechimii acestui loc sacru. Se strecura pe sub trompa groasa si deindata zari pestera cautata.

La intrare, un clopot de lumina arunca raze aurii asupra lui. Petele ii scanteiau si pielea ii radia ca un curcubeu. Se infaptuise purificarea si fusese acceptat. In cativa pasi fu cuprins de intuneric si racoare mistica ce ii patrundea in suflet. In fata lui zari o piatra de altar si intelese ca acolo trebuia infaptuit ritualul arderii firelor de Zerne. Intinse plantele pe piatra si acestea se uscara instantaneu. Puterea le fu absorbita prin mana puternica a tanarului balai si acum ii curgea prin vene. Simti ca poseda puterea plantei si ca de acum inainte putea lua durerea cu mana. Scapara scantei din ochii precum cerul si aprinse resturile uscarte ale plantelor. Zernea ardea raspandind o lumina violet si un fum cu aroma de margaritar. Patrunse mai adanc in pestera iar intunericul il coplesi. Era liniste, era pace, era fum parfumat si deodata urechile incepura a patrunde povestea tainica a locului. Lua pozitia de meditatie si timpanele ii vibrara…

O voce calda si linistitoare invalui intreaga pestera:

-Bine ai revenit fiu al nostru, bine ai revenit spirit de lumina! Multe milioane de ani trecut-au de cand lumea noastra a fost distrusa de dusmani dar si de ego. Candva, demult, pe vremea cand noi rataceam prin galaxie in cautarea unui loc unde sa intemeiem Edenul, gradina creatiei, o planeta micuta si albastra ni s-a aratat si ne-a dat permisiunea de a ne construi orasele si a ne aduce tehnologiile pe ea. Am survolat-o pentru a descoperi locul perfect, locul unde sa existe aur pur, apa vie si energie magica datatoare de viata si aici l-am aflat. Un mandru oras am ridicat spre soare, cu ziduri inalte pana la cer, cu lacuri limpezi pline de fiinte translucide, cu paduri verzi si ozonate in care se plimbau animale uriase cum azi nici nu iti poti imagina. Apoi am inceput a crea fiinte dupa chipul si asemanarea noastra pentru a nu ne mai simti singuri. Le-am inzestrat cu tot ce aveam noi mai bun si le-am insuflat dragoste. Orasul nostru construit din aurul cel mai pur stralucea orbitor in soare si emitea vibratii inalte care insuflau dragoste, pace si sanatate tuturor fiintelor de pe planeta cea albastra.  Maretia lui a atras multe entitati ratacitoare prin galaxie. Unele s-au unit cu noi, altele ne-au dusmanit cu ochi rai si suflet negru. Ceva tot am facut gresit pentru ca intr-o buna zi creatiile noastre, cele care ne semanau intocmai, s-au razvratit si au dorit sa fie suverane. Un complot aprig le-a fost insuflat de o entitate neagra si rea si cu ajutorul ei au reusit sa ne intemniteze pe toti intr-o pestera subterana pe care au numit-o Tartar. Nu ne-am mai dorit sa revenim la suprafata si sa ne luptam cu ei pentru ca ei erau copiii nostri si nu puteam sa le facem rau. Existenta noastra se invarte in jurul puterii binelui universal. Entitatea cea neagra s-a bucurat de izbanda si i-a invatat sa construiasca sclavi otravindu-le sufletele. Ii construiau pe sclavi folosind tehnologiile noastre, dupa chipul si asemenarea noastra, numai ca avand experienta tradarii, s-au gandit ca masura de precautie, sa ii faca mult mai mici si sa le blocheze puterile cuvenite. I-au numit Oameni si de atunci i-au folosit ca sclavi. Oamenii le spuneau Zei si se temeau de ei. Le aduceau ofrande, le construiau temple si se inchinau la ei de parca ar fi fost cei care puteau sa ii ajute si sa ii salveze de ei insisi.

Marile noastre orase adunate intr-o tara pe care entitatile galaxiei au numit-o Hiperboreea ramasesera mandre in continuare. Creatiile noastre traiau aici in huzur, invesmantate in aur pur, folosind izvoarele cu apa vie pentru a deveni indelung-traitoare ca si noi. Oamenii ii serveau si le satisfaceau toate poftele. Insa entitatea cea neagra nu dormea. Curand se plictisi de atata huzur si planui un complot impreuna cu oamenii si cu o rasa de reptilieni schimbatori de forma din constelatia Alpha Draconis. Acestor reptilieni le placea tare mult sa se joace cu ADN-ul altor specii pentru a crea sclavi si a pune mana pe resursele planetelor fara a munci prea mult. Impreuna reusira sa ii ucida pe Zei si sa distruga din temelii mandra Hiperboree. Aurul fu luat de reptilieni, padurile cu copaci ce atingeau cerul cazura sub taisul aparatelor aduse de acestia iar animalele enorme fura transformate in munti de sare impietriti pe vecie. Prapad lasara pe planeta. Oamenii isi dadura seama de greseala dar nu mai puteau sa faca nimic, reptilienii le modificara ADN-ul si ii transformara in sclavi de la care extrageau energia cu care se hraneau.

Din mandra Hiperboree a ramas doar acest munte tainic, o cetate impietrita si despuiata de aurul stralucitor, lipsita de puterea de odinioara, cetate ce adaposteste intrarea catre lumea noastra subpamanteana. Ia aminte feciorule, invata din greselile trecutului si poarta cu tine invataturile noastre. Sa pastrezi in suflet taina acestui loc pentru ca aici iti vei croi drum catre noi atunci cand misiunea iti va fi incheiata. Muntele acesta mai pastreaza apa vie si energie buna. La ceas de restriste vino de ia putere de la el.

Sapte zile si sapte nopti Zamolxe fu in transa in pestera magica. Multe invataturi tainice a primit de la inaintasii sai Hiperboreeni. La incheierea timpului primi sarcina de a se refugia pret de 7 ani in alta pestera, mai adanca si mai tainica, in muntele sacru al Kogaionului, in care acestia lasasera milioane de cristale de cuart pline de invataturi, sute de camere tainice cu tavan scanteietor si coridoare secrete si intunecoase, cascade cu apa vie si argila tamaduitoare degraba-deschizatoare de minte. La drum porni tanarul Zamolxe pentru a cauta pestera ce ii fusese indicata dar povestea mea se incheie aici caci ea este dedicata Hiperboreei si misterelor sale…insa nu te teme, urmeaza si alte povesti.

Locul despre care va istorisesc este real, Zana Iasca mi-a calauzit pasii iar povestea mi-a fost susurata la ureche de spiritul paznic al pesterii pe o pala de vant, pe o aripa de liliac, pe o picatura de apa vie ce se prelingea de pe perete, pe lumina unei candele aproape stinse, pe o umbra tainic trecatoare…

Fie ca strabunii Hiperboreeni sa ne ia in paza lor, sa ne calauzeasca deciziile si sa ne ajute sa salvam ce mai putem salva din umanitate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *