O noua zi de aventuri, o zi lunga si grea se arata in fata noastra. Azi avem in program deplasarea catre sudul insulei pana la Hofn, in apropierea ghetarilor. La volan este randul sotului meu, eu fiind din nou navigator. Vremea este din nou capricioasa, se pare ca sotul meu era urmarit de asa ceva. De fiecare data cand ii venea randul sa conduca prindea ba ploaie, ba lapovita si ninsoare, ba ambele! Pornim pregatiti cu cele necesare dormitului la Hofn pret de o noapte. Iesim din Keflavik si mergem incolonati catre sud. Drumul este foarte lung si pe deasupra avem in program mai multe opriri pe la obiective de vizitat. Ploua si vantul isi cam face de cap. Peisajele de pe marginea drumului sunt pur si simplu minunate. Chiar daca e intuneric si ploua nu ne putem opri din admirat locurile unice pe langa care trecem. Pana acum nu am crezut ca peisajele din filmul “Lord of the Rings” sunt adevarate. Mereu am crezut ca sunt facute pe computer. Ei bine pot sa spun cu mana pe inima ca sunt cat se poate de reale! Munti negri din care curg zeci si zeci de cascade albe, una langa alta, contrastand puternic cu ariditatea locului. Cascadele sunt si foarte mari pe deasupra. Facem din mers cateva poze si continuam.
Prima oprire o facem la o superba cascada ca un val gigantic pe sub care se poate traversa in partea opusa. Numele ei este SELJALANDSFOSS. O vedem de departe si multimea de autocare parcate langa ea prevestesc ceva deosebit de ceea ce am vazut pana atunci. Asa si este. O cascada lunga si lata cu o apa tunatoare se profileaza in fata noastra batuta de vant. Puterea caderii de ape se aude de departe. Ne punem pelerinele si mergem spre ea. Am multumit providentei ca ne-a dat ideea sa ne luam pelerine pentru ca altfel ne-am fi facut ciuciulete de sus pana jos. Batea vantul si apa zbura pur si simplu in toate partile. Am urcat putin si am patruns sub cascada. Trebuie sa va spun ca sub astfel de caderi de apa aerul este foarte pur si locul este incarcat la maxim cu energie. Sentimentul este foarte placut iar trecatorul pe sub valul de apa nu isi mai doreste sa iasa de acolo. Este plin de ioni pozitivi care confera o stare de relaxare si o fantastica stare de bine general. Am iesit de sub ea si am mai mers putin pe jos pe drumul amenajat frumos si presarat cu cascade mai mici dar la fel de albe.
Foarte aproape exista o alta cascada mare care se pravaleste printr-un stramt dar foarte inalt canion de piatra. Aceasta se numeste GLJUFRABUI si poate fi fotografiata de jos, printre peretii de stanca, sau de sus. Pentru a ajunge sus trebuie sa te cateri pe un teren noroios si alunecos tinandu-te de niste lanturi si ulterior urcand pe o scara din lemn. Foarte incitanta intreprindere. Seria de cascade face parte din geoparcul KATLA.
Urmatorul obiectiv era tot o cascada pe nume SKOGAFOSS. Legenda spune ca primul viking care a ajuns la ea a ingropat o lada cu comori intr-o pestera din spatele cascadei. Localnicii au gasit lada si au apucat sa ii smulga un inel. Imediat dupa asta lada a disparut. Inelul a fost donat unei biserici din vecinatate si in ziua de azi se gaseste intr-un muzeu. Un alt gigant alb a aparut in fata noastra. O superba cadere de apa inconjurata de o ploaie torentiala, nori negri si de un vant napraznic. Pentru a o putea vizita trebuia sa urcam pana in varful ei pe niste scari din metal care aveau si o balustrada. Una singura! Vantul urla cu bestialitate. Urcusul era foarte mult ingreunat de vijelie. Ne tineam de balustrada dar cu toate astea era cat pe ce sa fim zburati cu totul. La un moment dat am fost impinsa in genunchi si abia am reusit sa ma trag de balustrada ca sa ma ridic si sa pot continua urcusul. De sus coborau alte grupuri de turisti si era cam complicat cu tinutul de balustrada. Barbatii mai curajosi lasau femeile sa se tina, macar pana treceam unii pe langa altii. Sus in varf vantul era ceva de groaza. Abia am apucat sa facem cateva fotografii cu aparatele legate de incheieura mainii pentru a nu fi zburate. O mica terasa din metal atarna fix deasupra cascadei iar sub picioare era caderea de apa gata sa ne inghita. Lumea agatase lacate de barele de metal, cam in felul acela in care agata lacate pe diverse poduri in semn de dragoste eterna. Coborarea a fost si mai interesanta, vantul parca se intetea din ce in ce mai mult insa frumusetea cascadei a meritat efortul.
Am scos pelerinele ude si am sarit in masini. Urma sa mergem catre un promontoriu cu peisaje de vis in apropierea oceanului. Pe drum ploaia s-a intetit si a devenit torentiala. Vantul crestea in intesitate cu fiecare ora. Strada noastra trecea printr-o zona unde de ambele parti ale soselei era oceanul. Valurile sareau peste drum din cand in cand iar din cauza vantului mergeam foarte incet. Buburuza si Dacia au ramas in urma. Noi am tinut sa ajungem sus pe promontoriu si asa am facut. Numai pozarul sef – baiatul cu aparatul cel mai profi- a avut curajul sa coboare din masina. Tineam de usa doua persoane de cate ori incercam sa o deschidem si chiar si asa era dificil de deschis. In mersul piticului s-a deplasat pe margine si a imortalizat furia dezlantuita a naturii. Pur si simplu nu se putea sta in picioare. Pietre zburau in toate partile ridicate de furtuna. Ma mir ca nu l-au lovit prea tare. Le auzeam prin geamuri batand darabana. I-am facut o poza, pe geamul masinii, bravului pozar in timp ce se lasa in voia uraganului. Nebuni cum suntem, am oprit si la o campie de lava pentru poze in bataia furtunii.
Povestind ulterior cu ocupantii Buburuzei ne-au spus ca s-au dus si ei undeva in apropiere la o plaja numita REYNISDRANGAR (stancile trollilor) unde au descoperit o grota marina inconjurata de coloane de bazalt. Soferul lor, singurul baiat din masina respectiva, a coborat pana acolo si s-a cam speriat din cauza furtunii extreme care il impiedica sa se intoarca. Abia a reusit sa urce inapoi si sa se salveze de furia oceanului. In masina a costatat ca avea buzunarele pline de pietre. Vantul le-a zburat nervos catre el iar el s-a intors cu spatele ca sa nu il loveasca in fata. Asa au ajuns in buzunarele hainei! In schimb, Dacii ajunsesera la alta plaja unde zacea gri si moarta, epava unui avion vechi. Locul se numeste SOLHEIMASANDUR
Noi am continuat drumul prin furtuna dezlantuita pana la KIRKJUGOLFI sau “podeaua bisericii”. Incepand cu 1987 zona “podeaua bisericii” este o arie naturala protejata. Nu este mare, are doar vreo 10 mp dar este o formatiune naturala foarte interesanta. Sunt de fapt niste coloane de bazalt dispuse frumos una langa alta si formand un mozaic deosebit de interesant care aduce cu podeaua unei biserici. GPS-ul nostru o luase nitel razna si ne-a lasat langa o casa. Vedeam unde este structura pe care vroiam sa o vizitam, in mijlocul unui camp, dar nu puteam ajunge la ea pentru ca langa noi era un gard de sarma ghimpata.
Pozarul sef da sa sara gardul de sarma ghimpata, arunca un picior si surpriza…ramane prins de ghimpi cu un picior intr-o parte si cu unul in aer! Gardul isi indeplinise menirea! Ghiciti unde patrunsesera ghimpii! Cu chiu cu vai l-am extras cu toate elementele corporale intregi si cu pantalonii ciupiti nitel intre picioare din gardul buclucas. Pe deasupra mai si ploua si mai si batea vantul turbat! Intr-un final am vazut alta masina care parcase pe un drum lateral si ne-am tinut dupa ea. Asa am ajuns cu bine la obiectiv si i-am tras cateva poze.
Cam asa arata cascada SELJALANDSFOSS si zona parcului natural Katla