Ufff, caldura mare monsher! Devine mai rau daca ai si treaba pe asemenea canicula! Aflati cu treaba in zona Pescara, ne-am lasat la dispozitie si o zi pentru indulgente, placeri, distractie si vizite in imprejurimi, ca doar oameni suntem si noi. Pescara este un oras pe malul marii, foarte asemanator cu Constanta noastra, nimic impresionant si totusi… luat la pas, pe aleea vecina cu marea, special dedicata promenadei trustilor, am fost placut surprinsi de aparitia alba si stralucitoare a unui gigantic pod destinat exclusiv pietonilor si biciclistilor.
Trecand peste el si admirand marea de sub noi, am ajuns la zona plina de restaurante, taverne, plaje private si locuri de joaca pentru copii. Totusi am gasit de cuviinta sa nu facem prea multi pureci pe acolo asa ca ne-am gandit ce am putea face pentru a ne umple timpul destinat relaxarii si distractiei. Si ce ar putea face doi iezi cucuieti cand ajung la mare?! Evident, sa urce pe munte! Mari iubitori de munte, nu prea suntem in mediul nostru la plaja asa ca e normal sa fugim spre padurea verde care abunda in zona respectiva.
La hotelul unde eram parcati (voi povesti si despre el) erau mai multe pliante aratoase care prezentau parcul national Majella, un loc pe care noi il iubim foarte mult si unde am ajuns si anul trecut daca mai tineti minte povestile despre Grotte del Cavalone si Cascate del Verde. Ei bine, anul asta noi vroiam sa ajungem cu bicicletele acolo dar din pacate se organizau ture numai in zilele de marti. Ghinion si nu tocmai! Lasa ca nu-i bai, mersul pe jos face piciorul frumos-teoretic! Am ales noi, cu ajutorul receptionerului foarte amabil, un traseu frumos care sa nu dureze foarte mult, dar care sa ne racoreasca si sa ne surprinda cu tainele lui. (Multumim baiatului de la receptie pentru sugestie!) Ne-a recomandat un traseu numit Sentiero dello Spirito – Cararea Spiritului. Numele ne-a atras pentru ca aveam intr-adevar nevoie de o linistire spirituala dupa un an de munca agitat.
Am purces cu masina de la Pescara spre Caramanico Terme, initial pe autostrada pana la iesirea spre Scafa si apoi pe o straduta marginita de niste peisaje splendide pe langa podgorii bine ingrijite, straduta despre care am aflat ulterior ca se numeste “drumul vinului”. Drumul cu masina nu a durat mai mult de 40 de minute si a fost spectaculos mai ales pe portiunea numita “drumul vinului”. Serpuind printre coline dulci pline cu tufe de iasomie si flori inalte si galbene in spatele carora se intrezareau muntii cu varfuri inzapezite am simiti nevoia sa deschidem geamurile ca sa privim mai bine peisajele din jur. Imediat masina a fost invadata cu un puternic miros de iasomie. Este incredibil cata iasomie salbatica si parfumata este in zona! Sa va descriu senzatia traita de noi: vanticel cald inmiresmat cu parfum ametitor, cantec de greieri, munti stralucind in bataia soarelui si muzica dulce a mierlelor, o nebunie! Peste tot exista trasee pentru biciclete, trasee care uneori ies din padure si traverseaza soseaua pentru a continua peste coline pline de culoare si parfum. Tot aici exista si trasee pentru calarit. La fel ca cele pentru biciclete sunt foarte bine amenajate si semnalizate.
Am ajuns la intrarea in Caramanico Terme si pe dreapta am gasit un mic spatiu pentru parcat masina. Nu trebuie sa treceti de semnul care indica intrarea in orasel ci trebuie sa va opriti inainte de marele pod.
Am parcat masina si ne-am indreptat pe jos catre pod. Stiam ca trebuie sa coboram sub el pentru ca de acolo incepe traseul cautat de noi. Imediat langa pod existau scari bine amenajate care ne-au introdus brusc intr-o lume de poveste total rupta de lumea de deasupra. La fel precum Alice cade in vizuina Iepurelui de Martie si se trezeste in alta lume, asa am patit si noi si tare ne-am mai bucurat. Pe masura ce ne afundam in minunatia verde a padurii, lumea de beton, praf si asfalt de deasupra se pierdea si isi estompa sunetele pana la disparitia totala. Ne simteam urmariti de sute de ochi curiosi apartinand unor bastinasi care se foiau printre tufisuri. Un izvoras plapand curgea pe partea stanga iar de undeva de sub noi se auzea clipocitul unui parau curat si sclipitor.
Am tot coborat noi asa vreo 5 minute cred ca peste 500 de metri tot uitandu-ne cat de inalt poate fi acel pod, iar cand am ajuns jos am fost loviti in plin de o imagine incredibila cu un parau de munte zglobiu peste care se asternea un podet de lemn, in spatele caruia curgea o imensa cascada alba ca valul unei mirese. Cascada incepea undeva sus pe langa pod si curgea paaaaana jos unde se unea cu paraul cel zglobiu, dar nu am putut sa o vedem pana nu am ajuns la baza. Ne-a izbit in plina figura cu energia ei.
Uimiti de frumusetea incredibila a lumii de sub pod, nu am avut alt gand decat sa ne afundam si mai mult in tainele ei asa ca am pornit pas dupa pas, minune dupa minune, podet dupa podet, incercand sa petrecem cat mai mult timp in zona fermecata.
Cararea spiritului urmeaza fidel curgerea raului pe care uneori il traverseaza pe podete din lemn lucrate cu migala. Podetele au rolul de a-ti dezvalui lucruri incredibile. Odata aflat pe mijlocul lor in fata ta se deschid canioane pietroase care se apleaca amenintator peste pod si din care curg plante asemanatoare cu lianele peste care serpuiesc vite de iedera salbatica si unduitoare. Lianele atarna pana la apa si produc un peisaj magnific in care stralucirea paraului in bataia soarelui filtrat printre frunze verzi este inconjurata de duritatea stancii invelita dulce in liane frunzoase.
Padurea este plina de fenicul urias si de smochini plini de fructe (din pacate inca necoapte). La un moment dat am descoperit un smochin urias pe malul paraului, iar in el atarna ce credeti…… un martisor! Se pare ca zona e plina de romani care au tinut la traditie chiar si la mii de kilometri distanta de tara mama. Tu, cel care ti-ai incredintat norocul misteriosului smochin din padure, daca citesti aceste randuri acum, sa stii ca nu l-am atins, este bine mersi la locul ales de tine!
La un moment dat padurea s-a umplut de miros de pucioasa si am constatat ca pe la picioarele noastre curge un paraias anemic cu apa termala urat mirositoare cam in genul statiunii Olanesti. Am inteles despre ce este vorba la Caramanico Terme, statiunea de deasupra noastra. Am trecut mai departe cautand infrigurati tufele de iasomie.
Ne-am ales un loc de odihna langa o piscina naturala formata de curgerea paraului (nu cel urat mirositor!). Pe langa noi a trecut unduindu-se un sarpe galbui cu dungi maronii si lung cat antebratul unui adult. Hmmm… nu conoastem specia asa ca e mai bine sa ne indepartam. Am continuat drumul si am ramas profound impresionati de frumusetea locurilor pe unde am trecut. La un moment dat privind in jos am descoperit darul minunat pe care padurea a decis sa ni-l ofere: fragute uriase, proaspete si aromate. Am multumit si ne-am delectat cu gusturile padurii la inceput de vara.
Am parcurs cu mare drag potecuta noastra spirituala, prin canioane gri-galbui, paduri verzi, poduri din lemn, pe sub smochini si flori de fenicul, insotiti de aroma de iasomie si fragute si dupa vreo 3 ore de vis, am decis sa ne intoarcem. Cararea continua pret de 8 ore pana la o cabana dar noi nu am avut timpul necesar pentru a parcurge totul. Tare mult am regretat, dar am promis ca ne vom intoarce cu prima ocazie.
La intrarea pe traseu exista un panou explicativ care povesteste despre numerosi pustnici care s-au retras in pesterile din zona pentru meditatie si viata curata. Toata zona este presarata cu locuintele lor rupestre si simple, cioplite in piatra calcaroasa a muntelui. Intr-o pestera mai mare exista chiar si o statuie enorma, cioplita direct in calcar si care reprezinta un sfant. Si nu degeaba v-am povestit despre intalnirea noastra cu sarpele cel galbui. Curiosi din fire, imediat ce am ajuns la hotel am intrat pe internet si am descoperit ca este un sarpe neveninos dar cu o mare incarcatura spirituala. Sa va povestesc despre ce este vorba: in zona exista un sat pe nume Cocullo, unde an de an, la sarbatoarea lui San Domenico, oamenii ies in strada si isi pun snopi de serpi in jurul gatului ca sa le poarte noroc. Nu am mai auzit de o astfel de sarbatoare pana acum asa ca am gasit-o foarte interesanta.
Intorsi plini de energie si de forta la masina, am constatat ca acele fragute fantastice nu erau suficiente pentru burdihanele noastre care cantau duios la umbra volanului asa ca am decis sa cautam un loc unde sa mancam.
Un indicator ne face sa tragem de volan si sa ne indreptam catre S Tomasso si apoi catre Salle, unde indicatorul ne anunta ca exista un castel amenajat ca un restaurant, Castello di Salle. La intrarea in S Tomasso ne oprim sa pozam vechile ruine ale unei abatii si apoi, manati de choraitul jalnic din pantece, continuam spre Salle ca sa ne ostoim foamea de lup care pusese stapanire pe noi. Ohooo, un indicator ne trimite frumos catre castel si ne spune ca ar avea pizzerie si restaurant. Deja salivam cu spor, scoatem limbile si alergam spre taramul fagaduintei. Observam, oarecum dezinteresati, ca parcarea e complet goala… hmmm…. si alergam spre castel…. alergaaaam…. pana la poarta, unde un afis zice ca nu exista restaurant decat vineri, sambata si duminica dar ca muzeul se poate vizita zilnic. Vai de burtile noastre! Nu era ziua in care portile raiului se deschid! Pleostiti si cu muzica avangardista in burti, ne gandim ca macar sa vizitam muzeul…. ei as! Nici asta nu era deschis asa ca ne intrebam daca locul este vreodata deschis. Nu primim raspuns (evident!) asa ca obiditi tragem cateva poze si plecam inapoi spre Pescara unde nadajduim sa gasim oarece restaurant. Mare pacat de castelul asta, era tare frumos si plasat intr-o zona splendida!
Am ajuns cu bine la Pescara si ne-am promis ca ne vom intoarce intr-o buna zi ca sa exploram si mai mult din zona magnifica a parcului national Majella.
Atasez un film care prezinta traseul si va povesteste cateva din misterele locului si sunt absolut convinsa ca veti ramane cel putin la fel de impresionati cum am ramas noi, umilii calatori in tara minunilor.