O noua zi se deschide in fata noastra, mic dejun copios, sandwichuri si fructe puse discret in punga de sub masa si nori negri, ploaie si racoare in fata hotelului. Azi este randul pozarului sef sa conduca marele nostru Dodge. Decizia de a merge inspre vest, in PENINSULA SNAEFELL, ne invioreaza pe toti pentru ca stim ca acolo prognoza arata soare si caldura.
Sarim in masinute, formam coloana si purcedem in tromba. De cum iesim din Keflavik cerul incepe sa se lumineze si apare un splendid curcubeu prevestitor de zi frumoasa. Ne bucuram ca niste copii in ziua de Craciun pentru ca ploaia din ziua precedenta, care nu a contenit nici un minut, ne cam stersese zambetele de pe figura. Galagiosi nevoie mare ne coversam pe walkie-talkie cu cei din spate si ne oprim des ca sa facem poze cu peisajele splendide care navalesc peste noi pe geamurile masinilor. Munti piramidali cu zapada pe varf, campii de lava strabatute de curcubeu, lacuri si rauri mai ceva ca in filme si din ce in ce mai mult soare, din ce in ce mai multa veselie.
De bucurie ca e zi frumoasa facem ceva iesit din comun, gasim o alternativa off-road la drumul nostru si o apucam pe acolo bazati pe puterea GPS-ului. Dusterul si Buburuza hotarasc sa continue pe drumul normal si stabilim sa ne vedem mai tarziu la primul obiectiv de pe harta. Apucam pe un drum neasfaltat prin inima naturii printre campii verzi pline cu iarba grasa (solul vulcanic este foarte fertil). Peste tot cai lasati liberi, oite rotunde, rotunde, rotunde, cu niste picioruse mici si subtirele care par ca plesnesc sub claia creata si rotunda de deasupra. Ne minunam ce rotunde sunt oitele islandeze si le facem multe poze. Ba chiar oprim si ne apropiem de ele. Doar aici am vazut oite rasfirate peste tot fara prea mare spirit de turma, ba chiar cu spirit de aventura pe cont propriu! Stateau fetele singure si meditau rumegand iarba fara probleme. Traiasca independenta! Cred ca laptele, branza si carnea locala sunt cele mai bune de pe glob pentru ca animalele astea nu au vazut niciodata grajd, stau libere pe camp, mananca iarba absolut nepoluata (aici nu exista industrie), aerul si apa sunt printre cele mai curate din lume iar frigul si capriciile vremii nu fac decat sa le intareasca sistemul imunitar. Ce poti dori mai mult de atat?! Casele sunt foarte rare, majoritatea sunt mici ferme care au pe langa ele un tractor (desi nu cultiva nimic) cu care cred ca aduna iarba pentru animale. Am vazut multi baloti de fan inveliti frumos in plastic si pusi in mormane mari. In afara de asta fiecare casa-ferma are, ca un fel de “must have”, o cascada in spate! Cred ca aici esti considerat cel mai sarac daca nu ai cascada in spatele casei! Peisajul si puritatea naturii in care traiesc islandezii sunt pur si simplu desavarsite! Ca intr-o poveste! Am ramas cu totii uimiti de calitatea vietii de pe insula. Ma repet dar nu ma pot abtine: aer curat, apa nepoluata si pura (filtrul solului vulcanic scoate orice impuritate din apa), animale care traiesc dupa mersul firesc al naturii lor de animale fara a fi exploatate si umflate cu hormoni, antibiotice si alte porcarii. Ce mai, o lume perfecta! O sa atasez fotografii relevante in acest sens.
Ei si tot admirand noi coclaurile mirifice ale Islandei si tot alergand dupa oitele rotunde si calutii veseli, am reusit sa ajungem la primul obiectiv al zilei, cascada BARNAFOSS.
Un drumeag din pietricele negre printre campii verzi, un cer albastru fara pata, un soare stralucitor care umplea aerul de mirosuri de primavara si undeva in zare fumuri iesind din caderea de ape, cam asa se prezenta in fata noastra vecinatatea cascadei. Nimic nu prevestea ceea ce avea sa urmeze. Am ajuns la buza de sus a cascadei si am citit pe panouri cate ceva despre ea. Barnafoss inseamna cascada copiilor. Se spune ca intr-o zi de Craciun, familia din vecinatate a plecat la biserica la mesa. Doi dintre copii familiei au ramas acasa. Cand familia s-a intors copii erau de negasit, dar urmele lor duceau spre cascada. Copii se urcasera pe un arc de piatra si au cazut in apele involburate. De durere mama lor a distrus acel arc de piatra.
Intr-un canion prin care putine raze de soare pot patrunde se zbate apriga si urlatoare o mare cascada alba. Furia ei a spart stancile din jur si le-a transformat in ace ascutite care tind catre cer. Ne oprim sa ne minunam de asa frumusete si dupa ce facem multe poze observam ca exista un drum cu un pod din lemn care traverseaza caderea de apa.
Pornim in recunoastere si de pe pod vedem la oarece distanta ceea ce se dovedeste a fi continuarea cascadei furioase din canion, cascada HRAUNFOSSAR. Pe campul de lava uscata cresc ciupercute rosii ca in povestea Scufitei. Formele sub care lava a incremenit pe vecie sunt uimitoare, valuri, incretituri ciudate si din loc in loc piramide din pietre puse una peste alta. Un vanticel dulce adie prin tufisuri si in mintea noastra se tes povesti cu elfi posesori de urechi ascutite. Cand deodata… Uluire! Miraj! Incredibil! Niciodata, nici macar la televizor, nu am mai vazut asa ceva! Peisajul ce ne apare in fata ochilor ne taie rasuflarea. Ce forta a putut sa zamisleasca o asa frumusete?! Kilometri intregi de cascade suprapuse pe doua nivele, una peste alta, izvorau pur si simplu din laturile superioare ale unui canion, deasupra nefiind nici un fel de rau. Ele izvorau practic din nimic si continuau asa pe o distanta stiintifico-fantastica. Am gasit un punct de observatie pe versantul opus cascadelor si am ramas cu gura cascata in fata maretiei naturii. Cuvintele mele nu vor reusi niciodata sa descrie cat de frumos si unic este acest loc. Am stat foarte mult in locul acesta magic din tara elfilor si nici macar in ziua de azi, cand scriu acesta randuri, nu mi-a trecut senzatia de uimire si incantare pe care o retraiesc si care reinvie de fiecare data cand deschid pozele facute la Hraunfossar.
Cu greu am reusit sa ne dezlipim de acolo, dar intr-un final am pornit mai departe catre cratere.
Craterele de la GRABROKARGIGAR sunt o arie naturala protejata inca din 1962. Suntem avertizati de panourile explicative sa nu distrugem muschii si lichenii pentru ca sunt in pericol, deci nu vom avea voie sa parasim podurile din lemn construite special pentru vizitare. Exista 3 cratere care fac parte din sistemul vulcanic al insulei: Stora Grabrok (cel mare), Litla Grabrok (cel mic) si Grabrokarfell care a disparut datorita activitatilor de minierit desfasurate inainte de punerea sub protectie a zonei. Incepem sa urcam voiosi pe scari din lemn foarte bine amenajate. Si urcam si tot urcam…din ce in ce mai multe scari se desfasoara in fata noastra. Si continuam sa urcam si apoi sa coboram ca intr-un film de Haloween cu palatul familiei Adams cel plin de scari verticale si orizontale cand pe fata, cand pe dos! Cu cat urcam mai mult, cu atat mai multe scari ni se arata. Amuzati de ineditul situatiei ajungem pe buza craterului celui mai mare dintre vulcani. Fundul craterului este inchis cu pietre si pe ele au crescut muschi moi si pufosi. Se poate da roata craterului pe un drum din pietris negru vulcanic, iar de aici de sus se poate observa fratele lui mai mic in apropiere. Parca am fi pe alta planeta, planeta craterelor. Candva aici erau scuipate catre cer tone de lava fierbinte pe 3 guri. Fenomen destul de rar. In zare sunt alti munti, alte cratere, rauri cu multe meandre, lacuri si un peisaj suprarealist creat de pamanturile rosii, negre, galbene si verzi ale caror culori se intrepatrund in mod atat firesc. Ramasitele pamantesti ale vechii activitati miniere care a distrus al treilea crater sunt singura dovada a existentei acestuia. Noroc ca au reusit sa le salveze macar pe acestea doua. Soarele creaza momentul propice unei poze cu umbrele noastre pe fundul craterului mare. Ei si asa pornim mai departe, pe scarile familiei Adams, dornici de noi aventuri.
Iata cam cum arata minunatele cascade si craterele: